24 apr. 2016

Cum scoala mi-a mutilat personalitatea

Uneori stau pur si simplu si evaluez toate experientele traite in acest sistem de invatamant mirific, in special clasele primare.Desi toti ne aflam in acelasi "abator mental"(expresie ce am preluat-o si eu de undeva pentru ca nu gaseam cuvant mai potrivit), toti suntem diferiti si avem experiente diferite.
Prima amintire e din prima zi de scoala.Imi amintesc cum invatatoarea a venit si m-a strangulat cu cravata.Cravata roz si sarafan, facea parte din uniforma.Inca de atunci am urat uniformele din adancul sufletulu.Nu intelegeam(si nici acum nu o fac) de ce trebuie sa purtam toti aceleasi lucruri, adica ce, noi suntem toti la fel?Eu sunt la fel cu toti ceilalti 24 de copii?
"Oh, grozav, parca as fi caine, mi-au gasit lesa", asta gandeam in fiecare zi cand ma vedeam obligata sa port cravata aia.Ma gandeam ca numai cainii sunt obligati sa poarte lucruri pe care nu le suporta de gat.Ce mod mai bun de a spune ca toti suntem la fel daca nu o uniforma? Pentru ca si hainele spun ceva despre tine.O uniforma impusa ce spune?Aceleasi calitati, aceleasi defecte, aceeasi gandire, toti formam un intreg uniform si plictisitor.O apucatura de-a dreptul comunista dupa parerea mea.
Ani mai tarziu am aflat ca invatatoarea mea se mandrea cu faptul ca isi face toti elevii sa fie la fel.Lucru pe care l-a spus chiar ea unei mame atunci cand a venit sa ii spuna ca baiatul ei nu poate sta locului mai mult de cateva minute.(la 6-7 ani ce pretenii sa ai?)Dupa ce i-a trantit replica asta mamei respective i s-au inmuiat picioarele si a luat cea mai buna decizie posibila: sa il mute in alta clasa.Lucru pe care nu l-au facut si parintii mei, indiferent cat de mult a insistat educatoarea pe care o avusesem la gradinita ca modul  de predare al invatatoarei nu se potriveste cu temperamentul meu.
Invatatoarea asta nu era tocmai genul de femeie draguta si amabila la care alergi sa o iei in brate atunci cand o vezi, nici pe departe.Era genul de invatatoare care urla, te tragea de urechi, de par, de tot ce apuca, te lovea peste fata, te numea imprastiat, adormit, prost numai din simplul fapt ca iti permiteai sa gresesti.Mi-am permis sa gresesc inca din prima zi de scoala(a doua de fapt, dar prima propriu zisa), am dat un raspuns gresit.M-am trezit trasa de urechi, lucru pe care nu il faceau nici macar parintii mei acasa.Apoi au urmat, alte intamplati asemanatoare, si altele, si altele.Nu puteam decat sa ma simt ridicata de par, sa simt cum capul mi se mi se misca haotic in toate directiile dupa cum dicteaza ghiarele ei mereu date cu oja, si sa imi inghit plansul.Ma abtineam cat puteam, nu imi mai permiteam nici macar sa mai plang, plansul ma facea de ras.Ciudat ca lucrul asta s-a pastrat pana azi.Inca imi e greu sa plang in public si uneori chiar si cand sunt singura.De cate ori aveam codite mi le jumulea fara mila, iar eu nu stiam sa le aranjez la loc.Ceea ce ma deprima si mai tare.
La una din lectiile deschise a fost prezenta si fosta educatoare, care ne stia pe cativa dintre noi.A ramas ingrozita.Toti radeau cand cineva gresea, apoi se suprapuneau peste el si se grabeau sa il corecteze, ne incuraja sa facem asta.Unde ne era entuziasmul?Unde era toata pofta de viata pe care o emana un copil la varsta aceea?Nu mai erau.Toti eram in banci cu capetele aplecate si vesnicele "zgarzi" roz si albastre la gat.Scopul invatatoarei fusese atins: eram toti la fel, iar cei 4 ani de chin erau departe de a se fi incheiat.
Ce am ajuns eu dupa primii 2 ani de scoala?Copilul care nu mai ridica mana.Nu mai ridicam capul din banca.Aveam dureri de gat dar continuam sa privesc bucata aia de lemn cat stateam acolo, cat era necesar pentru a ma salva.Ma aplecam cat mai mult si uneori ma prefaceam ca scriu ca sa nu ma mai puna pe mine sa raspund.Imi amintesc ca odata m-a pus sa raspund, nu mai tin minte daca am stiut sau nu.Stiu doar ca am vazut negru in fata ochilor cand mi-am auzit numele strigat de invatatoare.Si nu e normal.Nu e normal sa ingheti de frica stiind ca e posibil sa gresesti.Niciodata nu am fost copilul ala dezinvolt si vorbaret.Inca de atunci preferam sa stau singura in clasa si sa desenez decat sa ma alatur celorlalti, ceea ce o facea pe invatatoare sa se inchine si cu mainile si cu picioarele.Doar ca atunci o faceam pentru ca eram mai mult introvertita decat timida.Nu ma retrageam pentru ca imi era teama de ceilalti, ci pentru ca asa voiam.Ma puteam alatura celorlalti copii oricand voiam.Dupa toate intamplarile astea, lucrurile s-au schimbat.
Ultima amintire cu invatatoarea este ca ne-a obligat sa ii scriem o scrisoare de adio la sfarsitul clasei a patra.Ne-a dat chiar ea introducerea, cuvant cu cuvant.Un paragraf intreg in care se ridica singura in slavi.De doua ori am incercat sa evit sa o scriu, nu am reusit.Trebuia neaparat sa spun despre femeia care m-a torturat 4 ani fara mila ca este un om minunat.Dar cel putin scapasem, dupa 4 ani, eram fericita ca totul s-a terminat.Bineinteles, au urmat alti ani, cu alti profesori la fel de ingusti care voiau sa fim toti la fel, insa nimic nu s-a comparat cu invatatoarea mea.
Dupa alti patru ani, la banchetul din a opta, am vazut-o iar pe femeia asta oribila.Numai ca nu imi mai putea face nici un rau, personalitatea imi era deja mutilata, si a ramas asa.Nici profesorii de mai tarziu(cu mici exceptii), nici colegii nu m-au ajutat prea mult in sensul asta in generala.Surprinzator, acum parea draguta si amabila.Doar parea, eu stiam ca nu este.A venit la mine, mi-a vorbit.Aproape incerca sa ma incurajeze sa ma alatur celorlalti.Dupa toti anii in care m-a invatat ca decat sa greseti, mai bine nu mai faci nimic.Cand a evoluat de la bestie nemiloasa la om amabil?Raspunsul: niciodata.Cateva momente mai tarziu se mandrea la masa profesorilor cu faptul ca nu am avut niciodata curaj sa o privesc in ochi.Nu a inteles niciodata mesajul nespus.
Ce am invatat eu din primii ani de scoala?Ca sistemul de invatamant nu este despre a evolua, ci a incerca sa supravietuiesti ca persoana care erai inainte sa ajungi aici.Ca scoala chair are un impact asupra personalitatii(pe a mea a mutilat-o in ultimul hal), si ca este important ca metoda de predare din clasele primare sa se potriveasca cu temperamentul elevului, pentru ca il vor defini mai tarziu.Pe mine m-au ucis.



22 apr. 2016

Nu a fost un final fericit, dar a fost benefic

Nu am fost niciodata eu aia care trece repede peste despartiri, de orice fel, relatii sau prietenii.Sa ma retrag intr-un colt si sa imi plang de mila pentru urmatoarele zile, saptamani, luni, asta ar fi tipic mie, pana acum.Pana acum putin timp cand m-am trezit zicand "nu imi pasa".Pot spune ca am fost surprinsa de felul in care s-au terminat lucrurile, dar durerea si suferinta aia atat de cunoscute, nu au mai fost acolo.Nu pot spune ca nu am simtit nimic, dar nici cine stie ce.Ceva s-a schimbat.
Orice inceput are si un sfarsit, si asta nu este neaparat un lucru rau.Mi-a luat mult timp sa ma obisnuiesc cu ideea.Dupa multe finaluri bruste, dureroase si alte deziluzii am ajuns sa inteleg: cand o persoana pleaca, nu e neaparat un lucru rau.
E pentru prima data cand pot sa privesc situatia mult mai lucid.Nu intentionam sa scriu despre asta, pentru ca pana la urma, ce stiu eu despre relatii?Judecand numai dupa toate persoanele de care m-am atasat pana acum(ca sa nu spun indragostit) oricine ma cunoaste isi poate da seama ca sunt un dezastru.Si nici acum nu a fost o exceptie.Numai ca acum am putut trece mult mai repde peste, ceea ce nu am facut niciodata inainte.Si atunci ce s-a intamplat cu mine?Am devenit eu o persoana mai rea si nepasatoare?M-am obisnuit atat de mult cu scenariile de genul incat ma astept sa se repete cu orice persoana?Poate.Desi prefer sa cred ca am reusit in sfarsit sa invat din asta.Sa invat sa imi pun intrebarile care trebuie."De ce eu?Am facut ceva gresit?Poate daca eram altfel, sau daca procedam altfel, nu s-ar fi terminat asa.Nu am fost suficient?De ce s-a terminat asa de fapt?Sunt sigura ca de fapt tinea la mine doar ca..." gandurile de genul nu prea m-au ajutat.Prefer sa cred ca sunt aceeasi persoana, doar ca am schimbat intrebarile.
Dupa atata timp ce stia de fapt persoana asta despre mine?Nu prea multe.Ma asculta?Despre ce vorbeam de obicei?Nu asculta, vorbea numai despre persoana sa, si ma obisnuisem sa ascult.
Ce amintiri am cu persoana asta?Au fost si momente dragute, nu mi le amintesc acum dar au fost.-Asta mi se pare cel mai hilar raspuns pe care mi l-am dat.Pentru ca inainte nici macar nu ma utam inapoi sa vad ce fel de amintiri am, stiam doar ca sunt acolo si ca am fost fericita la un moment dat.Moment ce pare asa indepartat ca nu mi-l mai amintesc ,dar a fost sigur.

Si de fapt nici macar nu erau necesare toate intrebarile astea.Totul se rezuma la o singura intrebare: Cum se purta cu mine?Cum ma simteam eu?De aici am stiut sigur ca imi doresc altceva.Si asta e cumva trist pentru ca si eu si altele, ramanem in situatii nefavorabile fara nici un motiv real.Doar pentru ca au facut acum 100 de ani nu stiu ce lucru dragut, sau doar pentru ca au fost prea mult timp in preajma.De aceea m-am si agatat de persoana asta atat de mult timp.Credeam ca imi va lipsi dupa 2 ani in care nu facea neaparat ceva pentru mine.Dar era acolo pur si simplu, si imi oferea un fals sentiment de siguranta, ca nu o sa raman singura.Stiu ca e gresit sa te agati de oameni in felul asta, mai ales in modul si de persoana pe care am ales-o, dar s-a intamplat.Timp in care in loc sa ne apropiem relatia de fapt de deteriora.In tot timpul asta ma gandeam ca vreau sa scap de fapt, dar imi era teama de suferinta de dupa.Si acum ce simt ca momentul asta a venit?..Nu prea multe.
Poate acum stiu mai bine ce vreau.Cineva mai uman.Nu o ma apuc sa insir aici toate calitatile pe care le apreciez la o persoana .Nu sunt multe, sunt doar "strictul necesar" pentru a putea fi considerat om, si nu ceva animal care actioneaza numai instinctiv.Asta este defectul majoritatii oamenilor de care m-am atasat.
Nu a fost un final fericit.A fost un final benefic.


Nu intentionam sa scriu atat, mai ales pe subiectul asta.Poate am batut campii fara sa imi dau seama, si in cazul in care am facut-o, imi cer scuze de la cei carora le-am pierdut timpul cu toata polologhia asta.Mereu ma simt ciudat cand scriu  despre "relatii, iubire etc".Dar chiar voiam s-o fac de data asta si nu stiam cum sa incep.E prima data cand nu am scancit luni la rand inainte sa imi dau seama ca nu se merita, e un moment important pentru mine.

Break me, it's the game you play
Hate me as I turn away


9 apr. 2016

Mereu renunt pe ultima suta de metri

Cand eram prin clasa a cincea(sau cam asa) stiu ca a trebuit sa particip la un concurs de alergat.Am ajuns acolo in cele din urma, mai mult adormita.Imi amintesc ca la  inceput drumul era prea ingust pentru toti participantii(sau participantele, ca toate eram fete) si pur si simplu nu prea aveam loc sa alerg cat de repede as fi putut, desi dupa aceea i-am lasat pe ceilalti in spate o parte buna din traseu.Pana la ultima , cand am obosit si am decis ca nu mai vreau sa continui.Chiar ma gandeam sa ma asez pe banca ce se vedea in fata mea, dar m-am razgandit gandindu-ma ca ar arata ciudat.Asa ca am incetinit, si toate celelalte m-au intrecut, una cate una.Am terminat penultima, inaintea prietenei mele care nu stia sa alerge si topaia mai mult intr-un mod chinuit.
Am fost acolo, am alergat, toata lumea era multumita si acum puteam sa ma intorc acasa si sa dorm.Ce era asa mare lucru?Chiar nu ma gandeam ca mometul ala va deveni ceva semnificativ si de amintit ani mai tarziu.Eu nu observasem toate detaliile din jur( nici acum nu o fac), dar tata, care venise cu mine, da.
Si asa am aflat ca majoritatea concurentelor faceau sport de ceva timp, si ca era vizibila atitudinea lor de superioritate atunci cand isi faceau incalzirea.Ca toti au fost surprinsi, de la antrenori pana la tipele alea asa zise atlete, ca tocmai eu am ramas prima o mare parte din traseu.Si ca am mers pe un drum gresit(probabil mai scurt) din vina mea.Ca proful care trebuia sa ne dea indicatiile(sau ceva de genul) striga ca disperatul la noi din spate dar degeaba, eu am mers(de fapt fugit) pe acolo prima, asa ca restul s-au luat dupa mine.Secventa asta imi e complet "taiata" din memorie, asta mi-a povestit-o tata, oricum mai bine, pentru ca daca tipa ala la mine sigur mi se inmuiau picioarele.Si in apararea mea, ala statea la intersectia dintre doua alei, carari ce or fi fost alea, si se presupune ca omul ala ar fi fost singurul "indicator".Cred ca ar fi fost cam nepotrivit sa ma opresc si sa ii spun "Buna ziua, scuzati-ma, imi puteti spune va rog pe unde ar trebui sa alerg?"
De atunci tata povesteste chestia asta aproape de cate ori are ocazia.Despre cum am fost prima in concursul ala de alergat, despre cum puteam sa raman prima, despre cum toti de la tipele alea care se considerau superioare la antrenori erau uimiti pentru ca nu ma mai vazusera inainte, si despre cum fix la final am decis ca imi pasa prea putin si sunt prea obosita ca sa mai continui.
 
"Tu asa vei fi si in viata."- mi-a spus la un moment dat, si chestia asta a ramas pana in prezent.De cate ori aminteste de ziua aia, de cursa aia, o face pentru a-mi aminti de "stilul" tipic mie.Se pare ca lucrul asta ma afecteaza chiar si pe alte planuri in care eu chiar imi doresc sa fiu buna, nu neaparat un concurs stupid de care nu imi pasa de la inceput(si care in mod ciudat a devenit reprezentativ pentru persoana mea).Ci si in desen.Da, o sa scriu des despre asta pentru ca uneori sunt mai mult decat niste cursuri de desen, profu' asta chiar vrea ca fiecare elev sa ajunga cea mai buna versiune a lui(chair daca nu ne intelege mereu asa cum ar trebui).
Si profu' asta chiar mi-a spus( printre altele) : "Tu poti, se vede ca esti de grafica, ai potential.Eu o spun, altii o spun, si nu doar o spunem, foile astea o demonstreaza(desenele facute de mine ca tema)!Vad aptitudini, vad straduinta din partea ta, evolutia, si totusi parca nu vrei sa treci de pragul asta!E ca un gard, si tu nu vrei sa il sari.Stii cat de aproape esti?Trebuie in primul rand tu sa ai incredere ca poti!Toti iti spun ca poti, numai tu nu ai incredere in tine, ce ar trebui noi ceilalti sa facem?"
Nimic.Nimic nu ar trebui ceilalti sa faca.Aceeasi problema, pe ultima suta de metri, ceva merge prost.Atat de aproape si totusi...nu.Desi presupun ca aici nu este vorba numai despre potentialul meu pe care nu il exploatez la maxim asa cum ar fi trebuit, si si despre vesnica mea lipsa de incredere in sine.
Credeam ca numai in filme au loc discursuri dramatice de genul " trebuie sa crezi in tine", se pare ca nu.De cand am inceput cursurile astea am auzit o gramada de chestii parca desprinse din scenarii de film.
Ma face sa ma simt asa de speciala cand pomenteste de potentialul meu, ma simt de parca as avea o superputere nedescoperita,pentru ca oriunde ar fi potentialul asta, eu nu il vad.Stiu ca e acolo pentru ca anumite persoane imi tot spun de el, in timp ce eu nu gasesc nimic special in asta.
Imagine galaxy, pink, and purple
In borcanul ala sta tot "potentialul" meu de care mi se tot vorbeste.
Deaia nu il vad si nu il gasesc.Se ascunde.

1 apr. 2016

Chestii pe care nu le inteleg la K-pop

Am descoperit recent k-popul(pop coreean)..si imi place!Si pe cat de mult imi place am si unele nedumeriri.

De ce pare ca se chinuie atat de mult sa imite Occidentul si figurile alea de "duri"?Ei au fetele alea adorabile..si nu li se potriveste.

De ce folosesc atata machiaj?Adica atat de mult incat devine evident:

De ce in videoclipurile lor toata lumea danseaza?

Si ca o observatie..engleza coreenilor suna mai bine decat a japonezilor.