28 mar. 2016

Din momentele mele de timiditate

Nu imi place sa recunosc dar timiditatea chiar mi-a distrus anumite aspecte ale vietii.In principal pentru ca ma simt inconfortabil in situatii sociale si simt ca ceilalti ma vor judeca.Sau evit pe cat posibil orice posibilitate de a ma intalni cu anumite persoane.Pentru ca, adevarul este ca imi e frica.Imi e frica sa nu dau iar ochii cu ele si sa ma simt iar tratata cu superioritate.Atunci ma simt ca de parca as avea ceva de demonstrat.Partea proasta nu e numai ca am sentimentul asta, ci ca eu chiar incerc sa demonstrez ca le sunt egala.Pentru ca atunci nu mai sunt eu insami si ma simt fortata sa reactionez intr-un anumit fel in prezenta lor.(fortata de imprejurari sau propriile sentimente aparent nejustificare nici eu nu stiu).
Sau odata am dat de tipul pe care am un "crush" de...ceva timp.El e prea misto sa ma bage pe mine in seama asa ca nu am avut sperante de la inceput.Eram in spatele lui, aveam acelasi drum, numai ca eu eram singura si el cu un grup.Puteam sa continui sa merg pe langa ei, ori sa merg pe partea cealalta.Instantaneu am schimbat directia ca sa pot pretinde ca nu l-am vazut.Nu stiu, m-as fi simtit ciudat sa trec pe langa ei.Dar a fost suficient de dragut incat sa ma salute de pe partea cealalta,chiar daca eu ma prefaceam pana atunci ca nu l-am vazut(..nu din rea vointa).Si..chiar m-a bucurat chestia asta.
Sau cand a trebuit sa particip la un concurs cu mai multe sectiuni, printre care si desen.Eu nici nu voiam sa particip, cineva m-a pus sa ii trimit poze cu desenele, in fine, poveste complicata.Ideea e ca eram singura care nu avea desenele expuse, asa ca a trebuit sa ma duc cu ele in locul unde se desfasura toata actiunea.M-am dus si nimeni nu stia ce sa faca sau ce sa imi zica.Mi s-a zis sa astept in sala unde era spectacolul.O sala plina cu oameni, fiecare venise cu macar un prieten, iar eu eram singura, in ultimul rand, cu alte scaune libere langa mine(si in fata mea).M-am plictisit asteptand, am vazut ca nu vine nimeni sa imi explice ce si cum, asa ca am iesit.Cand m-am trezit pe holul gol parca mi se luase o greutate de pe umeri.Ca atunci cand rasufli usurat dupa o situatie stresanta.Nu era ca si cum cineva s-ar fi uitat la mine, adica in sala era semi-intuneric si toti erau prea ocupati sa se uite sau sa vorbeasca intre ei pentru a ma observa macar, dar gandul ca eram singura ciudata stand forever-alone ma stresa maxim.Noroc ca am dat de cativa cunoscuti si m-am simtit mai bine dupa.Ma simteam ca si cum as fi vrut sa plang si aveam nevoie de o imbratisare.Asta e primul lucru pe care il simt cand ma panichez, nevoia sa plang.Eram acolo de ceva timp si nimeni nu stia sa imi spuna ce naiba sa fac cu desenele alea, si nici macar inapoi acasa nu ma trimiteau.Unul din tipii aia era asa dragut cu mine, desi eu in trecut nu am fost asa cu el.Dar nu i-am cerut imbratisarea aia pentru ca ma gandeam ca ar fi interpretat gresit.
Sau imi pasa de persoane, doar ca ma simt ataaaat de incapabila sa fac orice pentru ele.Asa ca doar sfarsesc prin a privi de la distanta evolutia lor fara sa stie.Desi atunci cand altcineva m-a intrebat daca sunt bine si chestii, am fost ataat de fericita...oamenii carora le pasa ma fac fericita.Si care se joaca in parul meu si ofera imbratisari...Chiar daca nu sunt capabila sa fac la fel pentru ei.

19 mar. 2016

"Prea grasa"

Credeam ca toata lumea stie ca "modelul ideal de frumusete feminina", e prea slab ,si prea tencuit(are o armata de make-up artisti care se ocupa de fata ei), si prea photoshopat ca cineva sa il poata atinge.Si totusi uite, ca si eu si altele, ne gasimt in postura asta, de obsedate ale slabitului si incercari nenumarate (esuate toate) in a avea un ten perfect si greutatea ideala.Am avut, si inca am, momentele mele in care ma gandesc ca ar trebui sa arat diferit, desi niciodata nu am fost grasa.Ca sa nu mai mentionez de toate momentele alea cand facebook ma deprima teribil si ma face sa realizez ca exista atat de multe fete dragute incat eu nu voi fi niciodata una.
Credeam ca numai eu am momentele mele ocazionale de obsesie, pana sa observ ca de fapt sunt inconjurata de maniace ale slabitului(poate si alte lucruri care nu le-am descoperit eu inca).
Cunosc fete care mancau apoi se duceau la baie pentru a incerca sa vomite, pana a devenit o dependenta, timp de cateva luni(prefer sa cred ca nu a fost bulimie, sau daca a fost, ca a fost doar un inceput).Fete care mananca doar o salata sau un iaurt pe zi.Fete care faceau exercitii cardio zilnic, care se cantareau zilnic, care urmareau in mod obsesiv cantitatea de calorii pe care o mancau la o masa.Am auzit fete care aratau ok si totusi spuneau ca ar mai vrea sa slabeasca.Sora mea are 14 ani si deja se vede grasa, incearca sa slabeasca si cauta diete, desi nici ea  nu a fost niciodata grasa.Si nu stiu ce sa fac sau ce sa ii spun.
La inceput am crezut ca sunt doar eu cea care imi pun intrebarea daca sunt suficient de slaba, sau daca arat suficient de bine.Chiar daca nu am recurs niciodata la masuri extreme(sau atat de extreme ca cele mentionate mai sus).Mi se pare putin ingrijorator faptul ca sunt mai multe fete care se considera grase decat credeam eu.
Nu am incheiere la postarea asta, sunt doar cateva observatii adunate din ce am vazut in jur.Nu pot sa am concluzie.Ce sa spun?"Iubeste-te asa cum esti'?Asta ne-am saturat toate sa o auzim.Nu pot sa dau sfaturi cand eu sunt una dintre ele.Cand o sa imi iasa din minte intrebarea obsesiva "Arat suficient de bine?" atunci o sa pot sa vin cu pareri, sfaturi, solutii, concluzii.

Nu asa ajungi sa ma cunosti(relatia elev-profesor)


Din septembrie fac cursuri la desen( pentru admitere la grafica, bla bla bla, nu asta e important).Profu vrea sa aiba cu noi relatia aia ideala elev-profesor, care nu se bazeaza doar pe respect reciproc ci si o oarecare prieternie.Vrea sa ne deschidem in fata lui, vrea sa ii povestim, vrea sa ne cunoasca.Numai ca el nu intelege ca ma simt fortata sa corespund unui ideal care e al lui, nu al meu.
Nu te poti astepta sa ma deschid in fata ta, oricine ai fi (prof, prieten, parinte etc), atata timp cat nu ma intelegi si ma fortezi sa ma incadrez in ideea ta de "normal".Nu pot sa ma deschid in fata cuiva care din start ma face sa ma simt ca un om defect doar pentru ca, vesnica poveste, nu vorbesc cum si cat vrea el.Nu pot sa ma deschid in fata lui cat timp inca de la inceput mi-a spus lucruri care m-au ranit.Gandesc mult, si ma stresez mult, analizez totul, si pun la suflet aproape tot, indiferent cat de inutil ar fi.Ce altii trec cu vederea capata proportii catastrofale pentru mine.Asa ca nu te poti astepta sa ma deschid in fata ta dupa ce imi spui "Intelege ca traiesti printre oameni" ca si cum as fi o specie subdezvoltata, sau "Nu te mai prostii" la un desen care chiar daca nu era ce voia el, mie imi placea.Era o punga intreaga cu desene si dupa ce a spus asta nu i-am mai aratat nimic mai mult decat mi-a cerut.I-a spus mamei ca a reusit sa "smulga un zambet de la mine, ceea ce e mult din partea mea".Chestia asta doar m-a descurajat sa mai zambesc in prezenta lui mai mult decat sa ma relaxez.
Degeaba incearca el sa creeze relatia ideala elev-profesor, degeaba incerci sa ma formezi sau sa ma schimbi daca nu ma intelegi.De schimbat te schimba aproape toti oamenii care iti trec la un moment dat prin viata.Toti te modeleaza in mod inconstient, prin felul cum te trateaza, cum iti vorbesc, relatia dintre voi.Daca vrei sa ma schimbi altfel, sa "ma modelezi" dupa ideile tale, atunci trebuie sa ma intelegi.Si daca nu poti trece de bariera asta a tacerii dintre mine si lume, macar fa-ma sa ma simt cat mai putin inconfortabil in prezenta ta.Profu' asta vrea sa ma schimbe, cum vrea sa faca cu toti elevii sai de altfel, dupa cum are el impresia ca e mai bine.
Ne explica viziunea lui idealista despre cum ar trebui sa fie invatamantul, despre viata, despre unele din experientele lui, si culmea, ca in unele ma regasesc.Ma regaseam atat de bine in "povestea" in care nu se simtea acceptat, pana cand, in timp, fara sa isi dea seama, au aparut alti oameni care ii apreciau prezenta si calitatile.Ma regaseam atat de bine incat parca as fi fost eu.Si totusi uite, ca desi a avut o experienta similara cu a mea, omul asta nu ma intelege.Mereu am crezut ca daca treci prin ceva asemenator cu o alta persoana, o vei intelege mai bine si o vei putea ajuta.El in schimb, imi baga pe gat niste idealuri care nu sunt ale mele.Sunt de acord cu predicile lui, exceptand pe cele care tin de propria mea persoana.La alea imi astup urechile, altfel iar as simti ca da cu mine de pamant.
Cum a spus si el ultima data "uneori simt ca e un zid intre voi si mine si eu nu stiu cum sa ajung la voi".Da, nu e nici persoana nici momentul sa ii spun "povestea vietii mele".Poate o sa imi stie nervozitatea specifica, nesiguranta, nelinistea, faptul ca gandesc prea mult si atunci cand lucrurile ma lasa rece dupa linia desenelor mele.Asta m-a impresionat cel mai mult, ca ne cunoaste dupa cum desenam.Dar nimic mai mult. Cu altii a reusit, la mine nu cred ca va reusi sa ajunga.La mine si o alta colega din grupa care nu comunicam foarte mult, poate tocmai deaia ma simt cel mai relaxata in prezenta ei, pentru ca stiu ca fiind la fel nu o sa ma judece.