26 dec. 2015

Postare random


Una din partile bune in a avea un blog este acela ca iti poti concentra intreaga atentie pe asta, cand te simti ca cel mai mare Forever Alone de pe Terra.De fapt cred ca imi poti masura gradul de singuratate dupa numarul postarilor(sau constanta lor).E simplu.Imi consum energia, atentia, sentimentele pe asta pana lumea din jur pare sa dispara, cu tot cu trecerea timpului.Si stai asa cateva ore gandintu-te la toti cititorii(mai mult sau mai putin) pe care ii vei face fericiti cu nefericirea ta.E si asta o chestie.

Ma vait, ma chinui sa gasesc cele mai perfecte imagini, aranjez paragrafele, si asa imi irosesc ore din viata.Uneori am impresia ca sunt un omulet atat de trist si plictisitor...Oamenii care imi plac nu ma plac, unii nu au timp de mine, altii uita de mine gandindu-se ca sigur isi va aminti altcineva, si mai sunt si aia care m-ar baga in seama..pana stric eu totul si ii indepartez.Asa ca singurele persoane de care ma mai agat sunt alea aflate la kilometri distanta, cu care vorbesc doar pe facebook.
Nici macar filmele nu ma bine dispun pentru ca toate sunt prea pline de un optimism zaharisit la maxim care ma lasa rece.De ce nu poate exista macar un personaj trist, cu final trist, caruia nu ii apare salvatorul de nicaieri si ii ofera viata ce si-a dorit-o?Exceptand Nana(Hachiko il lasa pe Nobu ca proasta pentru increzutul cu bani care a lasat-o gravida si lalalala) si Honey&Clover-Ayumi alearga dupa Takumi tot animeul si tot cu nimic se alege, si Takemoto la fel.Relatia dintre Ayumi si Takumi e story of my life.Au cele mai realiste(si tragice) finaluri, nu e doar drama de dragul dramei pentru a tranti un salvator care apare de nicaieri in mijlocul actiunii.Nu, isi lasa personajele sa isi traiasca experienta tragica pana la capat.Ceea ce imi da o satisfactie greu de inteles.Sunt o sadica.Si acum am o introducere prea mare pentru ce voiam sa scriu de fapt.

18 dec. 2015

Sunt o trista

Imagine christmas, light, and winter

Vine Craciunul, beculete, sclipici, mosi craciun care ranjesc din vitrine..chestii.Si anul asta, ca si anul trecut, si ca in ceilalti ani, nu imi arde de Caciun.Probabil am crescut, m-am maturizat, si spiritul ala de "sarbatori" s-a evaporat pana a murit.(*ce deep sunt azi*)Macar coltisorul asta numit blog l-am decorat frumos si sunt destul de mandra de ce a iesit..Macar atata satisfactie sa am si eu anu' asta, ca am un blog dragut.
Vine Craciunul, vine Revelionul, si eu sunt...singura.Aveam cativa prieteni si i-am pierdut si pe aia, sau am renuntat la ei din motive ce nu tin neaparat de mine.Deci da, sarbatori fericite!..E al doilea cel mai de cacao final de an.
Am nevoie de ceva terapie.Terapie prin ce?Am un playlist speial numit "motivational" si nici o melodie nu m-a inveselit, si m-am gandit la blog chiar daca nu e un subiect bun.Pentru ca vreau sa plang.Sau sa ma plang, habar n-am.Posibil ambele.
Am probleme in a cere ajutorul celorlalti, chiar si cand se arata deschisi fata de mine.Am impresia ca sunt lucruri banale si ca o sa imi treaca.Desi e o stare continua de apasare.Trebuie sa ies, altfel o sa inebunesc aici.Nu am cu cine.Am renuntat la toti.Desi nu as recunoaste asta pentru ca..orgoliu.De aproximativ o saptamana am starea asta care dispare pentru cateva momente, apoi revine, tot mai apasator.Simt nevoia sa vorbesc cu cineva.
Si inca ma deprima cand ma gandesc la persoanele pe care le aveam anul trecut.Aveau atatea vise, si erau asa fericiti si optimisti cu totii.Stiam ca nu o sa tina planurile alea.Dar vazantu-i atat de fericiti, ma faceau sa ma simt la fel, oricat de ireale erau.Si cand credeam ca anumite lucruri nu o sa ma indeparteze de ei.Stiam ca o sa se termine, si ca nu o sa fie cu mine mereu, dar nu stiam cand sau cum.
"Astazi este acel maine de care te temeai ieri".
Am mai fost asa, am fost si mai rau.Dar asta nu inseamna ca nu ma afecteaza.Sunt o trista.




9 dec. 2015

(un fel de) melancolie de sfarsit de an

Ciudat cat de repede au zburat filele din calendar si m-am trezit intr-o alta zi de Decembrie incercand sa analizez ce naiba am facut eu in tot acest timp.Nu am inteles niciodata de ce sunt atat de legata de trecut.Poate din anul acela in care eram atat de singura incat nu aveam nimic altceva de facut decat sa astept si sa numar cum trec zile, saptamani, luni, aproximativ un an.Stiu ca aparent atunci cand vrei sa schimbi ceva, in special legat de propria ta persoana, nu poti pur si simplu sa stai si sa astepti, dar atunci nu era tocmai cazul asta.Stiti scrisorile alea pe care le scriem pentru "noi din trecut"?Uneori ma intreb ce mi-as spune eu mie celei de acum 3 ani, sau eu din viitor celei care sunt acum.Clar eu de acum 3 ani merit o imbratisare, si chiar am fost mandra de mine cand mi s-a spus ca am reusit sa depasesc momentul singura.Adica, era dragut sa stiu ca cineva observa totusi.
Si de atunci cred ca tin cont de tot, si imi amintesc multe lucruri aparent neimportante.Dar care au insemnat ceva pentru mine.In special oameni.Imi amintesc de persoana aia care acum un an am zis ca imi e rau si a intrebat daca sunt bine si daca am mancat si a zis ca m-ar duce acasa numai ca are nu stiu ce de vorbit, si care mi-a scris "ai grija de tine" intr-un mesaj in vara(intr-un mod prietenesc), si cum s-a implicat intr-una din problemele mele(sa zicem) mai mult decat ma asteptam si chiar parea ingrijorat.Imi amintesc toate chestiile astea.(si da, am facut referire la o singura persoana cand am scris asta)
Analizez tot timpul cum eram anul trecut sau acum doi pe vremea asta, si cu cine, si cate s-au schimbat.Si asa ajung sa imi lipseasca mereu ceva sau cineva.Mai mult cineva, pentru ca de cele mai multe ori nu conteaza unde esti si ce faci, ci persoanele pe care le ai langa tine.Sigur, asta nu ma impiedica sa ma bucur de oamenii pe care ii am langa mine.Anul trecut chiar ma gandeam ca sunt chiar fericita pentru cei pe care ii am langa mine, cat timp ii mai am.Desi, bineinteles, ca mi-a lipsit cineva si atunci.
Imi pare rau ca persoana aia draguta mentionata mai sus s-a schimbat.Ceea ce ma deprima si mai mult e ca nu pot face nimic pentru ca nu am fost niciodata atat de apropiati incat sa imi pot spune parerea.Nici nu stiu de ce ma afecteaza atat de mult cand ma gandesc la cum era cand l-am cunoscut si cum aud ca este acum, si nu pot face nimic. Si inca imi amintesc de momentul de anul trecut de la Revelion cand a spus "La anul facem Revelionul la mine", si eu m-am gandit instant ca intr-un an nu ne vom mai suporta intre noi, sau oricum, o sa se intample ceva si nu vom mai vrea sa auzim unii de altii.Nu imi place cand am dreptate in situatii de genul.Desi inca ii gasesc optimismtul de atunci cumva adorabil.
M-a apucat melancolia de cateva zile.Pentru ca se apropie un alt revelion si eu inca ma gandesc decat cum unii au plecat, unii se distrug singuri, la cei ce treptat mi-au lasat cea mai proasta impresie posibila, si, in sfarsit, cei care au ramas si cei cu care am inceput recent sa fiu mai apropiata.

Acum vreau o imbratisare