20 aug. 2015

Timp limita

Ciudat sentiment.Acum ma gandesc la toate momentele pierdute.La toti prietenii care sunt dispusi sa imi ofere "sprijin moral", un umar pe care sa plang si sa ma vait, care mi-au spus sa ii caut cand/daca am nevoie de ei.Si totusi nu am apelat la nici unul.Stiu ca sunt acolo si parca nu imi vine sa ii caut, nu ca sa le spun cum ma simt.Oricum nu ar stii ce sa imi spuna.Eu as repeta aceleasi lucruri dar reformulat si pe ocolite pentru ca imi e teama sa spun exact ce si cum candesc/simt, iar ei imi vor repeta la randul lor aceleasi lucruri.E ciudat sa stii ca ceilalti nu au ce sa iti spuna..Poate cu o singura exceptie.Singura in fata careia am dreptul sa sun stupid, si sa fiu asa.Desi nici macar pe ea nu o caut.Pentru ca nu mai e nimic de zis.Sunt aceleasi ganduri, aceleasi sentimente care revin in diferite forme, esenta e aceeasi.Si ce rost are sa vorbim in mod obsesiv pe acelas subiect?Mintea mea e suficient ocupata cu astfel de lucruri.Stiu ca nu imi e rezervat un spatiu atat de mare in viata persoanelor astora incat sa imi permit sa ma deschid si sa vorbesc.Daca o fac, ori ma judeca, ori pleaca, ori ma trezesc iar cu vorbe aruncate aiurea.Ca ma vait prea mult, ca victimizez, ca ii incarc, ca e momentul sa trec peste.Cum s-a intamplat si alta data.Toti spun ca vor fi acolo, dar toti iti ofera un spatiu limitat in viata lor, o limita de timp si de cuvinte.Daca le depasesti, ii plictisesti si pleaca.Iar acea limita nu e suficienta incat sa acopere toate intrebarile, gandurile si sentimentele anapoda pe care le am.
Dar pana la urma, nu e problema lor sa faca asta.Pana acum cred ca aveam o idee gresita despre rolul oamenilor, cunostinte si prieteni, in viata cuiva.Rolul lor nu e sa iti rezolve problemele.Ci sa iti distraga atentia de la ele atunci cand ai nevoie.Cel mult sa iti ofere acel timp-limita in care sa iti ofere intelegere.Si nu e mai usor asa?Nu mai trebuie sa explici ce s-a intamplat, ce simti si de ce simti, poate doar foarte pe larg, foarte pe scurt.Ca apoi sa reveniti la discutiile de dinainte sa incepi sa "te plangi", de parca 2-3 cuvinte incurajatoare sunt suficiente.
Si sunt si eu asa.Si eu ma satur de aceleasi povesti interminabile, repetate in mod obsesiv dar sub diferite forme ale celorlalti.Si eu ofer acel timp-limita, nedefinit, desi stiu ca exista.Si este si mai greu cand nu stii care e limita fiecaruia.Cand se vor opri din ascultat si vor incepe sa te critice in sinea lor?

8 aug. 2015

Vise de viitor


Se pare ca tot ceea ce m-ar interesa sa fac pe viitor sunt cai sigure spre a muri de foame cu diploma in mana.Aparent, oricum se intampla asta, dar domeniile mele de interes sunt cele mai sigure cai spre acest lucru.In timp ce toti ceilalti se orienteaza spre a deveni viitori contabili, medici, avocati, sau politisti, eu inca visez la a deveni grafician(sau oricum, ceva ce implica desenul), psiholog sau jurnalist. In timp ce viitorii studenti la medicina viseaza sa disece oameni si sa ajunga cu mainile in organele lor, eu visez doar sa ma uit la organele alea si sa invat cum se leaga intre ele ca sa arate bine pe hartie.Si nu numai sa fie corect anatomic ci sa transmita si o emotie.Degeaba e un desen corect anatomic daca e rece.Niste forme adunate care aduc mai mult a manechin rece, plastic, si lipsit de viata decat a fiinta umana.Am vazut si asemenea desene, cand se punea atat de mult accentul pe corectitudinea tehnicii, incat figura isi pierdea expresivitatea.Emotia si tehnica sunt cumva doua elemente care nu pot exista in desen una fara cealalta.Dar ca sa ajungi acolo e cale lunga.Pentru inceput e mai importanta tehnica, pentru ca e mai greu de stapanit.E mai usor de adaptat pe parcurs, pe masura ce inveti sa o stapanesti.Cel putin asa mi se pare mie. Brusc medicina si desenul par echivalente.Trebuie sa stii o groaza de informatii despre corpul uman de iti ies si pe nas si pe urechi.
Ce faci cand te trezesti in fata unor munti intimidanti si aparent interminabili de informatie?Pai daca esti ca mine, te panichezi, te pui in cur intr-un colt si plangi pana se umfla parchetul.Asta in prima faza.Ca dupa imi revin pe parcurs si incerc sa nu ma gandesc ca dupa primele pagini in care a inceput sa se lege ceva cat de cat, si sa se faca anumite conexiuni in mintea mea, mai urmeaza alte mii.Dar asta a fost primul instinct, sa plang.Unii tipa, unii folosesc bile anti-stres, fac curat, si mai sunt si eu, care plang sa ma calmez.Si nu vad nimic rau in asta, adica nu deranjeaza pe nimeni.Cel mai rau lucru care se poate intampla e sa ma gaseasca cineva in momentele de genul.
Plus ca ambele te cam priveaza de viata sociala.Desi probabil nu ii voi simti lipsa prea mult. Chiar si asa, cu toate sansele de a ajunge muritoare de foame cu studii, dupa spusele celorlalt, si chiar daca aparent e mult de munca, si putine beneficii, eu prefer asta.