14 sept. 2014

Prima iubire?...

Am gasit multe bloguri(sau tentative) in ultimul timp cu povesti oarecum personale.Mi se pare o idee buna.Imi place sa stiu povestile celorlalti.Prin ce au trecut, cum s-au simtit.Ajungi sa cunosti persoane pe care nu le-ai intalnit cu adevarat, si care cel mai probabil, chiar daca le-ai intalni vreodata, tot nu i-ai putea cunoaste la fel ca prin intermediul randurilor scrise de ei.Pacat ca unii nu isi pot scrie povestile atat de bine.Se poticnesc in cuvinte, se pierd in fraze fara sens si foarte lungi, uita detalii ce poate ar fi esentiale pentru a transimte sentimente.Dar continui sa le citesc chiar si asa.Nu stiu de ce, imi place ideea de a sti ce au simtit altii.
Ce scriu majoritatea in aceste povesti?Pai, povesti de dragoste.E ciudat cum ei scriu cu atata entuziasm de parca sunt singurii capabili sa simta si sa traiasca asa ceva, cand de fapt nu sunt decat niste povesti banale oarecum, tipice.Ai vazut atat de multe cupluri care se tin de mana..Probabil fiecare este convins ca povestea lor este cea mai speciala si cea mai unica, de fapt, nu sunt chiar atat de diferiti.
Oare eu ce as avea de povestit?Cineva mi-a spus ca ar trebui sa "imi scriu memoriile".Si am facut-o.Cu mult timp inainte sa mi se spuna acest lucru.Despre ce am scris?Pai "prima iubire", ce altceva.Povesti pe care nu le mai am, si nu le mai vreau."Prima mea iubire" nu a fost genul de lucru pe care ai vrea sa ti-l amintesti.Ci mai mult genul acela care te face sa vrei sa te dai cu capul de pereti pentru ca ai lasat ca asa ceva sa se intample.A fost(si este) exemplul cel mai bun ca uneori nu conteaza cat de mult incerci sau cat de mult vrei un lucru.Unele povesti pur si simplu nu au un final fericit.Da, am citit asta pe net, dar mi s-a parut adevarata.Pentru mine cel putin, este.Orium nu imi amintesc mare lucru.Doar fragmente, acelea pe care le-am imortalizat in cuvinte, si ca a durut.("The heart was made to be broken")
Primul "iubit" sau "prima relatie"?Nici nu stiu daca le pot numi asa.Pentru ca nu m-au marcat cu nimic deosebit existenta.Poate am fost putin dezamagita pe moment, si am scris si atunci despre asta.Dar mi-am revenit prea repede pentru a putea lua acele amintiri in considerare.Cred ca poti"masura" cat ai tinut la o persoana, numai in functie de cat de mult a durut dupa.Iar "durerea" primei "despartiri", nu mi-o amintesc decat vag, e aproape inexistenta.
A doua relatie m-a afectat putin mai mult decat as vrea sa recunosc.Am scris si despre el.Nici acele fragmente nu mai exista, dar nu am nevoie sa le vad pentru a-mi aminti...Am sfarsit doar prin a fi inlocuita.Din nou.Este neplacut sa simti in permanenta ca esti o persoana "nu suficient de buna"pentru cei din jur.E ca si cum ti s-ar spune, in mod indirect, ca esti "ok", doar "nu suficient".
Si urasc sa recunosc, dar asta a dus doar la un interminabil sir de ganduri neplacute, chiar obsesive uneori si comparatii intre mine si alte persoane.Cu toate ca nu am spus nimanui, mi-ar fi rusine sa recunosc.E ciudat cum un lucru sau un eveniment minor, pe care multi il uita sau il trec cu vederea, poate fi suficient pentru a declansa multe ganduri si sentimente neplacute intr-o persoana.
Poate povestile acelea de dragoste nu sunt chiar atat de tipice pana la urma.Eu nu am asa ceva.Mereu lucrurile de genul sunt descrise ca si cum ar fi ceva dragut.Dar ce se intampla cu noi, ceilalti?Care nu avem parte de asa ceva?